vreau sa fiu mare

Vreau să fiu mare!

Toată copilăria mi-am dorit să fiu mare. De fiecare dată când vedeam un adult mi se părea atât de interesant. Față de mine, un pitic fără niciun drept, adultul avea libertatea să facă orice, să meargă unde vrea, să-și facă viața așa cum vrea. Aș fi vrut și eu, copil fiind, să stau toată ziua prin parcurile de distracții, să mă dau la infinit prin tiribombele și agregatele de-acolo, să mă joc toată ziua și să nu mai trebuiască să intru în casă la ora X pentru a merge la culcare. Eram tare amărât că toată lumea mea, frumoasă de altfel, era cenzurată de mama și de tata. Abia așteptam să mă fac mare pentru a mă elibera.

Așa cum probabil intuiești, eliberarea a venit. Odată cu facultatea, doza de libertate s-a dezlănțuit. Într-adevăr aveam toată lumea, puteam să fac ce vreau, fără a mai da socoteală nimănui. Chiar și-așa existau câteva inconveniente: era școala pe unde eram „obligat” să trec, să învăț, să fac diverse activități, etc. Altfel, aveam de-a face cu penalizarea restanțelor sau cu privirile(și nu numai) abrupte ale vreunui profesor care mă lua la ochi că nu prea-mi văd cum trebuie de treabă și mă vedeam amenințat cu declanșarea vreunui jihad asupra mea. Cine și-ar fi dorit un asemenea tratament?

Vremea a trecut și libertatea mea, așa cum era de așteptat, a sporit. În sfârșit eram adult. Wow! A fi pe picioarele tale, a te bucura de orice oricând dorești. Oare? Nicidecum. Am experimentat, ca toată lumea, serviciul, cu nenumăratele ore petrecute peste program, cu pachetul de stres „la vedere”, cu răutăți, cu greșeli care se lăsau – în cel mai bun caz – cu vorbe grele ale șefilor. Libertatea mea era, în realitate, o altă formă de sclavie și, în clipele de liniște, mă gândeam cu jind la copilărie, la acea viață lipsită de griji în care libertatea era deplină. Cum? Ce-am spus??? Libertate deplină? Păi nu după asta jinduiam pe vremea aceea? Exact! Și acest jind se petrecea din cauză că nu știam ce e libertatea. Brusc nu mai doream să fiu mare. M-aș fi întors cu plăcere(și cu orice preț!) la copilărie. Tocmai conștientizam că mama și tata – „cenzorii” mei de-atunci – erau o nimica toată față de tiranii care ajunseseră să-mi ghideze viața!

Era clar că așa nu se mai poate. Nu mai rezistam să fiu o frunză-n bătaia vântului, să fiu la mâna oricui. Așa am început să privesc cu jind pe scara ierarhică. Mi se păreau cool șefii mei. La urma urmei câștigau mai mult decât mine și aveau parte de infinit mai puțin frecuș. Dar cea mai fascinantă mi se părea viața celor din vârful ierarhiilor. Cât de bine trebuie să fie atunci când ești un mare lider. Un șef de multinațională, un mare director de reprezentanță, un șef peste o mulțime de oameni. Mașini luxoase, restaurante chic, interviuri, ce mai, viață pe picior înalt.

Nu știu de ce, în viață se întâmplă să se îndeplinească ceea ce-ți dorești. Natural sau din noroc am început să cresc accelerat pe scara ierarhică. Am început să câștig bani mai mulți, să am subordonați mai mulți, să fiu, din ce în ce mai mult, ceea ce consideram că e „un om mare”. Și totuși, cu toată ascensiunea mea, nemulțumirile erau din ce în ce mai mari. Dar oare de ce erau ele în creștere? Aveam vreun motiv real? La prima vedere nu! Aveam cu mult mai mulți bani decât atunci când mă situam la baza „lanțului trofic”, influență infinit mai mare, libertate la greu. Nu mă întreba nimeni de ce stau la restaurant 3-4 ore. Sau de ce joc mini-golf în birou.

Am înțeles însă atunci că realitatea e departe de ceea ce văd eu prin ochii celorlalți. Eram din nou mare! De data aceasta în forma pe care mi-o dorisem. Aveam bani, dar cheltuiam pe măsură. În unele luni îmi ruinam bugetul pe haine, pentru a mă menține „în linie” cu cerințele. Membership-urile pentru accesul la diverse cluburi exclusiviste tocau și ele lunar sau anual bani buni din generosul meu salariu. Biroul meu, minunatul meu birou, era o cutie insalubră într-una dintre monstruoasele construcții din oțel și sticlă din nordul Bucureștiului. Restaurante? Într-adevăr, puteam să merg, dar ce restaurante aveam acolo? Doar pentru a ieși la un local mai acătării presupunea o oră dus și una întors. Astfel încât mâncam „mâncare de plastic” în biroul meu de sticlă din clădirea de sticlă, sub privirile invidioase ale subordonaților mei care mă priveau cu jind din open space-ul infect în care lucrau. La ce se limitau toate „realizările” mele? La un birou infect dintr-o clădire infectă(dar cu ștaif pentru cei din afara ei), la o mâncare de doi bani pe care-o înghițeam compulsiv între două ședințe, la interminabilele discuții cu „toți cretinii”, la ședințele plicticoase și la „comunicarea în Power Point”? La tonele de stres pe care la înghițeam în fiecare minut? Hei, ce viață e asta? Și, în plus, după ce că înghit tone de rahat, după ce că am o viață cotropită de la prima oră până-n noapte, ajung să mai fiu și privit cu ură de către cei de sub mine care, la modul lor ideal de gândire, și-ar dori scaunul meu și, mai mult, ar face orice pentru asta.

Atunci am început să mă gândesc la perioada de început a carierei mele. Ce bine era atunci când eram „boboc”. Ieșirile de după serviciu la terasa, micile hârjoneli, petrecerile de week-end, miștourile la adresa șefilor și câte și mai câte alte chestii! În timp ce eram căzut în această reverie am înțeles că, din nou, o făcusem lată. Din nou am căzut pradă propriilor mele dorințe. Din nou, căutând fericirea în altă parte, am constatat că am dat cu piciorul fericirii. Din nou am ajuns victima lui „vreau să fiu mare”. Mi-am rememorat viața și am hotărât să mi-o schimb pentru ultima dată și, de data aceasta, să nu mai fac greșelile pe care le-am făcut, să nu mai pic în capcanele care și-așa îmi mâncaseră o groază din viață.

Am schimbat radical regulile vieții mele. Am provocat un haos în organizație dându-le oamenilor libertăți la care nici nu se gândiseră. Puteau să plece oricând aveau nevoie, puteau să-și ia concediu oricând. Mai mult, erau obligați să-și termine concediile restante. Cea mai mare schimbare a fost a mea. Am început să-mi schimb stilul vestimentar, am renunțat la costumele scorțoase, la limbajul de lemn, la mâncarea de carton. A fost o mică revoluție! Colegii se uitau strâmb la mine, șefii din afară nu înțelegeau ce se întâmplă. Cu toate că eram în mijlocul haosului, departamentul meu performa, oamenii mei terminau mai repede și păreau mai fericiți. La fel și eu care alocam din ce în ce mai puțin timp serviciului. Lipseam de la ședințe, le spuneam tâmpiților că-s tâmpiți și făceam bancuri pe seama acționarilor. Din omul model ajunsesem ereticul organizației. Și, în ciuda acestui fapt, aveam cel mai performant departament și cei mai fericiți oameni din subordine.

Poate crezi c-am fost apreciat și promovat. Doar eram unul dintre cei mai performanți oameni din organizație. Greșești! În ciuda performanțelor, eram vinovatul principal, oaia neagră și direcția frustrărilor tuturor. Într-adevăr, subordonații nu se mai uitau strâmb la mine. Privirile strâmbe veneau de la cei de la același nivel cu mine sau de la cei de deasupra mea. Au început reproșurile: cum naiba să nu vii la ședință și să-ți trimiți un subordonat? Și asta doar pentru că organizai un concurs de tricouri ude în departament! Am avut întrevederi cu șefii. „Se-aud lucruri groaznice despre tine! Organizezi orgii la serviciu, se joacă „lapte gros” în departament. La naiba, noi trebuie să muncim! Ce faci tu acolo?” Am început să râd! „Prietene – i-am spus – când ați trecut voi pe la ușa departamentului și ați văzut afișat„Nu intra! Concurs de tricouri ude!” v-ați gândit că de fapt era o formă mai creativă de a denumi o ședință de brainstorming? Că aia nu are nici în clin nici în mânecă cu țâțele goale? Că „lapte gros” este o denumire de proiect la care se lucrează-n draci s.a.m.d. Că asta e cheia pentru care la mine lucrurile merg în timp ce alții se blochează-n prostii inutile?” Aiurea. Câteva luni mai târziu eram „out”! Out, dar fericit! Pentru prima dată-n viață simțeam că am făcut ce trebuie și de-atunci evit să mai vreau să fiu mare. Și crede-mă că merge perfect!

De ce-am făcut toată această divagație într-un articol și-așa mult prea mare pentru răbdarea omului de azi? Pentru că vreau să înțelegi că dorind să fii mare îți consumi inutil energia. Caută să fii fericit, nu mare. Caută să ai libertate, nu bani. Dacă te uiți cu jind la Bill Gates, Obama, Trump, Abramovich sau mai știu eu la cine, pune-te în locul lor. Ce face un asemenea om super-mediatizat dacă vrea să meargă – spre exemplu – la Paris. Se izolează într-un hotel de cinci stele, el și gărzile  și, în câteva zile, după ce a vizitat(dacă a vizitat) câteva obiective însoțit de gărzi și coloane, se întoarce în hruba lui de multe milioane păzit de agenți și stresat de staff. Ce faci tu la Paris? Poate că nu stai într-un hotel bun, dar bănănăi pe unde vrei tu, te oprești la orice restaurant, te bucuri de spectacolul, străzii. Față de cei la care visezi tu, ai o libertate infinită. Trebuie doar s-o conștientizezi. Atât!

În încheiere îți mai spun  doar atât: nu căuta să fii mare! Caută să fii fericit și, mai ales, trăiește cu pasiune fericirea care deja abundă în jurul tău! Nu te lăsa cuprins de iluzii! TĂIEȘTE!

P.S. Dacă ai nevoie de inspirație, citește Rework. Nu e scrisă de-un sărăntoc ci de Jason Fried de la 37signals, o firmă care a reușit să producă nenumărate milioane de dolari evitând capcana dorinței de „a fi mare”. Succes!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *